Recent, urmărind serialul Upload pe Prime Video, m-am întors la o întrebare care există de ani de zile, aproape în tăcere, în centrul practicii mele artistice: ce se întâmplă atunci când memoria nu mai aparține în totalitate corpului?

Serialul prezintă un viitor în care conștiința umană poate fi conservată digital după moarte și transferată în medii artificiale construite pentru a simula continuitatea, intimitatea și chiar eternitatea. Dincolo de estetica sa comercială și pe alocuri futuristă, există însă ceva profund tulburător în această idee: posibilitatea ca memoria să se desprindă treptat de experiența fizică trăită.

Astăzi, acest scenariu nu mai pare complet speculativ.

Externalizăm deja memoria în mod constant. Fotografiile, conversațiile, emoțiile, rutina zilnică și fragmentele identității noastre sunt distribuite între servere, arhive, algoritmi și platforme digitale. Rețelele sociale își amintesc în locul nostru. Inteligența artificială reconstruiește tipare de gândire. Sistemele digitale păstrează urme ale existenței noastre mult timp după ce momentul real a dispărut.

În acest context, memoria începe să se transforme din ceva organic și fragil într-un fenomen editabil, reproductibil și din ce în ce mai sintetic.

Reflecția asta mă duce cu gândul către ȚDo Androids Dream of Electric Sheep?Ț de Philip K. Dick, un roman care a explorat cu mult înaintea prezentului nostru granița fragilă dintre experiența emoțională autentică și conștiința artificială. Ceea ce face cartea atât de tulburătoare nu este existența ființelor sintetice în sine, ci posibilitatea ca memoria, empatia și identitatea să devină, în timp, imposibil de diferențiat de simulare. În multe privințe, tehnologia contemporană face ca această întrebare să nu mai pară deloc ficțională.

Această idee se află foarte aproape de motivul pentru care pictez corpuri hibride într-o lume tot mai artificială.

În ultimii ani, practica mea artistică s-a construit în jurul unei întrebări care devine tot mai prezentă în contemporaneitate: ce mai înseamnă să fii om într-o realitate modelată de algoritmi, inteligență artificială, hiperconectivitate și imagini sintetice?

Picturile mele nu încearcă să ofere răspunsuri definitive. Mai degrabă, ele funcționează ca spații de tensiune între organic și artificial, între corp și sistem, între memorie și simulare. Personajele pe care le construiesc există adesea într-o stare de tranziție, nici complet umane, nici complet mecanice. Ele locuiesc într-un teritoriu intermediar și fragil, unde identitatea devine fluidă, instabilă și negociabilă.

Continui să lucrez în ulei pe pânză tocmai pentru că mă interesează contrastul dintre tehnica tradițională și anxietățile profund contemporane. Există ceva aproape paradoxal în folosirea unui limbaj asociat vechilor maeștri pentru a reprezenta frici legate de digitalizare, optimizare, conștiință artificială sau control tehnologic. Procesul pictural devine astfel lent, meditativ, aproape opus ritmului accelerat al imaginilor consumate online.

Mă interesează corpul nu ca anatomie, ci ca teritoriu psihologic și cultural.

În lucrări precum Identity Disorder, Loading Perfection sau Relinquishment, corpul devine un spațiu asupra căruia acționează constant presiuni externe: standardizare, performanță, optimizare, validare și iluzia unei identități perfecte construite digital. Implanturile, cablurile și structurile biomecanice din lucrările mele nu sunt elemente decorative science-fiction, ci simboluri ale modului în care tehnologia începe să restructureze percepția despre sine.

Privesc adesea pictura ca pe o formă de arheologie a prezentului.

Existența contemporană migrează treptat către spațiul virtual: amintiri stocate digital, relații intermediate de ecrane, identități performate pentru platformele sociale și o nevoie tot mai puternică de a ne arhiva împotriva dispariției. În acest peisaj, corpul devine simultan vulnerabil și augmentat.

Poate tocmai de aceea ideea memoriei sintetice mă fascinează atât de mult. Nu pentru că tehnologia ar distruge inevitabil umanitatea, ci pentru că ar putea înlocui treptat experiența trăită cu o continuitate simulată — versiuni ale noastre conservate sub formă de date, capabile să supraviețuiască dincolo de instabilitatea memoriei biologice.

În ce moment încetează amintirea să mai fie experiență emoțională și devine doar informație care mimează intimitatea?

Sunt profund influențat de artiști care au investigat corpul ca spațiu al transformării și alienării. Francis Bacon a distorsionat figura umană pentru a exprima fragilitatea psihologică și anxietatea existențială. H. R. Giger a creat unele dintre cele mai puternice imagini biomecanice din cultura vizuală contemporană, unde carnea și mașina devin inseparabile. Zdzisław Beksiński a construit universuri postumane marcate de degradare, memorie metafizică și tăcere. În moduri diferite, Jenny Saville și Patricia Puccinini investighează și ele corpul ca structură mutabilă și emoțională, modelată de tehnologie, biologie și percepție.

În egală măsură, teoria postumanismului influențează modul în care îmi construiesc practica artistică. Gânditori precum Donna Haraway sau Jean Baudrillard au influențat indirect felul în care privesc imaginea contemporană: ca simulare, extensie și mecanism de control.

Nu încerc nici să condamn tehnologia, nici să o glorific. Relația mea cu ea rămâne profund ambivalentă. Tehnologia produce alienare, dar și noi forme de memorie, conexiune, conservare și posibilitate. Tocmai această ambiguitate mă interesează.

În picturile mele, frumusețea coexistă cu disconfortul, iar uneori artificialul devine mai sensibil decât umanul însuși.

În esență, practica mea artistică încearcă să documenteze momentul în care umanitatea începe să se redefinească, nu într-un viitor îndepărtat, ci acum.